“Tampita” si pacatosul simt al proprietatii

Buna ziua. N-as fi vrut sa ies din casa azi, am avut insa nevoie de una, alta, si chiar nu aveam pe cine delega sa mi le cumpere. Frig afara, frustrari la cumparaturi, o dimineata mai degraba urata. Iesind din supermarket, m-am vazut nevoita sa astept dupa un batranel care, in fundul culoarului pentru carucioarele mici de cumparaturi, tragea disperat de unul. Greu mi-am dat seama ca dansul nu stia ca, de lantul care le uneste, poti desprinde un astfel de carucior doar introducand un jeton/ o fisa. Mi-a cerut sa-i dau caruciorul meu. Din pacate, mi-a cerut asta cu un ton agresiv, care m-a prins pe picior gresit. I-am indicat alaturi un carucior “la liber” si am intrat pe culoar sa depun contra recuperarii monedei, propriul (nenorocit de) carucior. Ma aud strigata cu o disperare demna de o alta cauza, una pe viata si pe moarte:”Tampito! Lasa-mi si mie carutul! Nu-l baga, nu-l duce inapoi, tampito!” Lumea din parcarea supermarketului, ma privea: ce-i fac eu b atranelului? Ma inghesuie pe culoar, grabit sa n-apuc a prinde la loc caruciorul, si ma boscorodeste in continuare: “tampito, esti atat de tampita”.