Candva, nu demult dar nici de curand, cand ploaia nu mai contenea iar soarele nu se-ndura sa nu mai arda, Zana cea Buna a trimis doi copilandri din doua colturi uitate de lume la drum, in cautarea celei de 366-a zi. Se auzise din batrani ca in acea zi soarele e mai bland iar ploaia ia forma apelor proaspete din fantani. Pe fata o chema Floare-de-Nu-Ma-Uita, iar pe baiat Verde-Crud. Nu se cunosteau si nici nu stiau unde trebuie sa ajunga, stiau doar ca pasii le sunt calauziti de vise frumoase la ceas de seara, de soaptele mamei catre prunc, de speranta povestilor nemuritoare. Dupa ce au mers ei cale lunga, prin desisuri intunecate si vai adanci, pe unde singurii tovarasi le erau licuricii si brotaceii, a venit momentul ca ale lor drumuri devina unul si pasii lor aceiasi. Se uitau unul la altul cu ochi mari si stralucitori asa cum sunt astrele nemuritoare printre Perseide, si-au inteles ca amandoi sunt in cautarea ceasului din a 366-a zi. Au mers, Floarea-de-Nu-Ma-Uita si Verde-Crud, si-acum nu mai gaseau desisuri deoarece acestea erau luminate de zambete iar vaile erau traversate de poduri facute din priviri duioase. Au mers copiii de 3 ori cate 365 de zile si-au crescut mari, si s-au facut frumosi cum nu ati mai vazut fiinte pe pamant, si-au vazut, auzit si cantat cat nu ar fi putut altii afla intr-o viata de om. 
Iar atunci cand se apropiau de finele celui de-al patrulea an, cand deja deznadejdea incepea sa prinda radacini in sufletele lor si speranta sa se stinga, au ajuns intr-o padure batrana, secatuita, unde nu erau nici izvoare, nici copaci cu rod. Acolo, in desisul de nepatruns – unde nici soarele nici ploaia nu puteau ajunge, s-au asezat cei doi si-au inceput sa lacrimeze-mbratisati, rugandu-se la Zana cea Buna sa le lumineze calea si sa-i ajute sa gaseasca ceea ce cautau. Atunci, dintr-o data, din adancimile scorburilor negre si din seva arborilor intelepti, iesi o raza de ce strecura in imbratisarea celor doi, din lacrimile lor cazute peste sarutul tineretii rasari o multitudine de culori ce se unira in cel mai frumos curcubeu vazut vreodata. Atunci oamenii din toata lumea si-au dat seama ca aveau parte de o noua sansa, de o alta zi, o zi plina de speranta in vremuri de restriste, de lumina aparuta dupa ploate si de seva vietii pe pamantul uscat. Iar eu acum, cand le vazui fericirea pe chipuri, plecai in cautarea altor cuvinte, visuri si sperante. Iar cand ma voi poticni, voi deschide desaga, voi baga capu-n ea si voi scormoni dupa cuvinte de poveste.
Iar atunci cand se apropiau de finele celui de-al patrulea an, cand deja deznadejdea incepea sa prinda radacini in sufletele lor si speranta sa se stinga, au ajuns intr-o padure batrana, secatuita, unde nu erau nici izvoare, nici copaci cu rod. Acolo, in desisul de nepatruns – unde nici soarele nici ploaia nu puteau ajunge, s-au asezat cei doi si-au inceput sa lacrimeze-mbratisati, rugandu-se la Zana cea Buna sa le lumineze calea si sa-i ajute sa gaseasca ceea ce cautau. Atunci, dintr-o data, din adancimile scorburilor negre si din seva arborilor intelepti, iesi o raza de ce strecura in imbratisarea celor doi, din lacrimile lor cazute peste sarutul tineretii rasari o multitudine de culori ce se unira in cel mai frumos curcubeu vazut vreodata. Atunci oamenii din toata lumea si-au dat seama ca aveau parte de o noua sansa, de o alta zi, o zi plina de speranta in vremuri de restriste, de lumina aparuta dupa ploate si de seva vietii pe pamantul uscat. Iar eu acum, cand le vazui fericirea pe chipuri, plecai in cautarea altor cuvinte, visuri si sperante. Iar cand ma voi poticni, voi deschide desaga, voi baga capu-n ea si voi scormoni dupa cuvinte de poveste.