“Tampita” si pacatosul simt al proprietatii

Buna ziua. N-as fi vrut sa ies din casa azi, am avut insa nevoie de una, alta, si chiar nu aveam pe cine delega sa mi le cumpere. Frig afara, frustrari la cumparaturi, o dimineata mai degraba urata. Iesind din supermarket, m-am vazut nevoita sa astept dupa un batranel care, in fundul culoarului pentru carucioarele mici de cumparaturi, tragea disperat de unul. Greu mi-am dat seama ca dansul nu stia ca, de lantul care le uneste, poti desprinde un astfel de carucior doar introducand un jeton/ o fisa. Mi-a cerut sa-i dau caruciorul meu. Din pacate, mi-a cerut asta cu un ton agresiv, care m-a prins pe picior gresit. I-am indicat alaturi un carucior “la liber” si am intrat pe culoar sa depun contra recuperarii monedei, propriul (nenorocit de) carucior. Ma aud strigata cu o disperare demna de o alta cauza, una pe viata si pe moarte:”Tampito! Lasa-mi si mie carutul! Nu-l baga, nu-l duce inapoi, tampito!” Lumea din parcarea supermarketului, ma privea: ce-i fac eu b atranelului? Ma inghesuie pe culoar, grabit sa n-apuc a prinde la loc caruciorul, si ma boscorodeste in continuare: “tampito, esti atat de tampita”. Da, chiar am fost o tampita, pentru ca nu am renuntat cu un minut inainte de-a fi facut-o oricum,  pana la urma, la caruciorul meu purtator de o moneda de 50 de bani. Ii poti spune zgarcenie, ii poti spune si egoism, dar mai mult decat acestea, eu stiu ca ma lupt cu un nejustificat si rusinos simt al proprietatii. Sa ma ajute Dumnezeu sa castige aceasta lupta, lepadarea mea de grija materiala. Omul a gresit crezandu-ma rea, si poate nu e vina lui ca nu stia de regula fisei contra unui carucior de cumparaturi, dar n-a gresit ca m-a facut tampita. In toata graba si grija acelui moment si a celor viitoare, trebuie sa gasesc inca un moment de  timp in care sa renunt la confortul meu, pentru a-i veni si altuia, la nevoie, in ajutor.

Trimiteți un comentariu

Mai nouă Mai veche